Probabil că atunci când citim Geneza 24 atenția noastră este îndreptată asupra Rebecăi, care apare pe scenă ca viitoare soție a lui Isaac. Dar tot în acest capitol, un personaj remarcabil este tatăl acestei tinere, pe nume Betuel, care după ce îl ascultă pe robul lui Avraam cum au decurs lucrurile în întâlnirea Rebecăi, nu zăbovește să dea un răspuns, și chiar nici nu pune întrebări pentru a se asigura asupra realității povestirii. Acesta se exprimă cu o siguranță uimitoare:
„De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ți mai putem spune nici rău, nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o și du-te, ca să fie nevasta fiului stăpânului tău, cum a spus Domnul.”
Ce credință! Nici măcar inima de tată nu-i o piedică în împlinirea voii lui 
Dumnezeu. Pe când, mama fetei și fratele ei încearcă să mai oprească fata măcar vreo zece zile, să mai rămână câtva timp cu ei… În acest context, când mama și fratele spun mai las-o pe Rebeca măcar un timp, tatăl, care avea autoritatea finală în familia iudaică, îi spune robului lui Avraam fără reținere „ia-o și du-te”. Am fi tentați să îl condamnăm pe Betuel de iresponsabilitate. Până la urmă acel rob era un necunoscut… Totuși, acesta dă dovadă de o responsabilitate demnă de apreciat, încredințându-și fata în mâna Domnului, fiind sigur că acest lucru vine de la Domnul, fără a mai critica voia lui Dumnezeu în dreptul fetei, fără a mai interoga robul lui Avraam, fără a opri fata de la intrarea în binecuvântările pregătite de Dumnezeu. Aceasta este o credință autentică exprimată într-un mod practic. Noi am fi gata să acționăm în acest fel?
Andrei Varasciuc 