CITESC: Sinele și păcatul

„Dacă suntem cu adevărat eliberați de ciuma egoismului, nu ar trebui să ne placă nedreptatea; nu ar trebui să ne susținem drepturile; nu ar trebui să manifestăm nici un fel de îngăduință față de sine, nici să prețuim vreun duh de nemulțumire. Nu ar trebui să jubilăm atunci când suntem lăudați, nici să fim descurajați atunci când suntem judecați. Nu ar trebui să ne așezăm pe cel mai bun scaun în mașină sau tren. […] A fi salvat  de lepra păcatului înseamnă, deci, a fi salvat de lepra eului, și dacă nu suntem salvați de eu, cu siguranță că nu suntem salvați de păcat.”

„Dragostea de sine și dorința noastră de a fi fericiți este naturală și inocentă atunci când este ținută între limitele normale pentru că nu este natural ca un om să își urască propriul trup. Atunci când acest principiu depășește limitele corespunzătoare devine egoism.”

„Sufletul, în manifestarea sentimentelor sale, trebuie să aibă un centru al dragostei pe undeva. Acel obiect central deține sentimentele inimii, oricare ar fi caracterul său. Centrul iubirii omului trebuie să fie în el însuși, în alte creaturi sau în Dumnezeu. El îi poate iubi pe toți, dar nu poate iubi mai mult de o ființă în mod absolut. Dacă această dragoste se centrează pe sine, dacă eul este centrul gândirii, simțirii, voinței și acțiunii omului, acesta este, bineînțeles, o ființă egoistă și nu poate fi o ființă sfântă, pentru că sfințenia este antonimul egoismului. Dragostea pură nu este nemăsurată; deci, există strict o măsură de dragoste, atât cât obiectul are dreptul să aibă.”

„Dragostea de sine este, prin urmare, dușmanul de moarte al dragostei de Dumnezeu. Nimeni nu poate contesta dreptul Lui de a fi iubit în mod absolut de noi, în El Însuși și pentru ceea ce este El.”