CALENDAR 2024: Olimpiadă școlară Religie – Cultul Penticostal
Știați că? Geniză înseamnă…
Geniză reprezintă locul unde se păstrează manuscrisele, cărțile sfinte și obiectele rituale ieșite din uz. Conform legii evreiești, aceste obiecte nu pot fi aruncate, ci trebuie tratate cu respect. De cele mai multe ori, obiectele respective erau îngropate în cimitirul local. Pentru a ușura procesul, multe sinagogi puneau la dispoziția credincioșilor o încăpere sau un dulap cu rol de geniză (literal înseamnă „magazie”), în care obiectele în cauză se depozitau înainte de a fi îngropate.
În prezent, termenul se referă la o geniză anume: cea a vechii sinagogi Ben Ezra din Fostat, o suburbie a capitalei egiptene Cairo. Povestea modernă a Genizei începe în 1896, când două doamne din Scoția, aflate în vizită la Cairo, cumpără un teanc de fragmente de manuscrise ebraice. În anul următor, Solomon Schechter, care preda pe atunci literatură rabinică la Universitatea Cambridge, identifică unul din aceste fragmente ca fiind un pasaj din versiunea originală ebraică a Eclesiastului, carte cunoscută până atunci doar din traduceri. Schechter se deplasează personal la Cairo, unde cumpără pentru Cambridge majoritatea textelor din Geniză, mai precis 140.000 de fragmente, pe care le ia cu el în Marea Britanie, restul de 60.000 se vânduseră deja înainte de sosirea lui și sunt acum răspândite în diferite biblioteci din toată lumea, în special la Sankt Petersburg.
- sursa informațiilor: Redactor coordonator Geoffrey Wigoder, Enciclopedia Iudaismului.
Lămpile din Biblie
Biblia face referire la lămpi în multe dintre ilustrațiile sale. Atunci când psalmistul spune: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”, ne-am putea gândi la o lanternă sau la o lampă cu o lumânare în interior. Dar nu este așa. În perioada Vechiului Testament, lămpile erau confecționate din lut – un mic castron (cca 15 cm în diametru) cu buza răsucită spre interior pentru a forma un gât. Uleiul de măsline era folosit drept combustibil (Exod 25:6; Exod 27:20) și o sfoară din fuior se așeza în orificiul gâtului și fitilul se aprindea (Isaia 42:3).
De-a lungul secolelor, pe măsură ce perioada Vechiului Testament se apropia de sfârșit, lămpile au devenit tot mai mici și gâtul tot mai accentuat. Această evoluție a continuat, iar în secolul I d.H., atunci când Isus a adus vorba despre lămpi în pildele Sale (Mc. 4:21; Lc. 11:33), acestea erau tot din lut, dar gâtul era acum complet închis și avea formă de elipsă sau circulară. Un orificiu de mărime mică sau medie în mijlocul lămpii, adeseori într-o scobitură, era locul prin care se turna uleiul în lampă. Modelarea în scop decorativ a părții de sus a lămpilor era un lucru comun. Pe lângă modele geometrice și florale, lămpile puteau să prezinte pe suprafața lor simboluri religioase, cum ar fi menora sau crucea în perioada creștină.
Lămpile din toate epocile sunt găsite cu funingine în zona gâtului, indicând că au fost într-adevăr folosite. Lumina generată de aceste lămpi era foarte mică. Unele lămpi au fost găsite având mai multe gâturi, pentru a da mai multă lumină. Acestea, probabil, erau utilizate în locuri publice.
sursa: Arheologia Bibliei – de James K. Hoffmeier, Editura Casa cărții
Augustin: inima neliniștită odihnită doar în Hristos
Augustin a murit la 28 august 430 d.H., lăsând în urmă o operă uriașă, care încă îi fascinează și-i inspiră pe teologi. Pentru un nespecialist în teologie, Confesiunile lui Augustin reprezintă una din marile autobiografii spirituale din literatura universală. Acestea încep cu următorul citat: „Tu ne-ai zidit pe noi pentru Tine; și neliniștită este inima noastră, până se va odihni întru Tine.”
Augustin s-a născut în 354 d.H. în Africa de Nord dintr-un tată păgân și o mamă creștină. Deși mama lui s-a străduit să-l crească în învățătura creștină, în tinerețe el a fost atras de filosofii păgâni din orașul Cartagina. Pe când era profesor de retorică în Italia a fost influențat de episcopul Ambrozie. În 387 d.H. a fost botezat, după ce a descoperit în creștinism singura învățătură adevărată și singura sursă pentru viața neprihănită.
În 391 cetățenii din Hipo, un oraș din nordul Africii, au insistat ca el să fie episcopul lor, de aceea a rămas în istorie cu numele de Augustin din Hipo. În cultele tradiționale, în Apus este numit Fericitul Augustin, iar în Răsărit Sfântul Augustin. În timp ce își păstorea turma, Augustin a găsit timp să și scrie, implicându-se în toate controversele religioase din vremea sa. El a scris împotriva pelagianismului, o erezie creștină care susținea că omul poate fi mântuit prin propriile sale eforturi. Dar Augustin știa foarte bine că la mântuire se poate ajunge numai prin harul lui Dumnezeu, nu prin eforturi omenești. De fapt, teologii îl numesc adesea Doctorul Harului.
sursa: https://ebiblia.ro/app/index.html?ebiblia#devo/LZ/0828
Strângerea primelor roade
Pe vremea primului Templu, rugăciunea se practica individual și nu existau încă elementele organizatorice unui serviciu religios public în iudaism. Poate doar de vidui ha-bikurim, ceremonia de strângere a primelor roade, a cărei desfășurare este descrisă în Biblie.
Israeliții din acea vreme mergeau la preot cu un coș ales, plin cu primele produse ale recoltei lor, și rosteau formula: „Mărturisesc astăzi înaintea Domnului Dumnezeului tău că am intrat în țara pe care Domnul a jurat părinților noștri că ne-o va da” (Deuteronomul 26:3).
Preotul pune coșul în fața altarului în timp ce închinătorul evreu intona un imn de slavă lui Dumnezeu, și-i mulțumea că a eliberat poporul său din robie și l-a dus în țara unde curg lapte și miere (Deuteronomul 26:5-10).
sursa informațiilor: Redactor coordonator Geoffrey Wigoder, Enciclopedia Iudaismului.
„Nu e munte prea mare” – instrumental
Lipsa empatiei datorită telefonului
Telefonul folosit timp de câteva ore pe zi are un efect negativ în interacțiunea cu cei din jur: lipsa empatiei. Cu cât stăm mai mult în fața ecranelor, cu atât „empatizăm” mai puțin cu prietenii noștri.
Empatia este capacitatea „de a te pune în papucii altcuiva”, de a încerca să înțelegi ce simte. Problema merge dincolo de capacitatea noastră scăzută de a recunoaște expresiile faciale. Nu doar că nu înțelegem ce comunică, dar nici nu ne mai pasă. Deficitul de înțelegere a dus la deficit de empatie.
Experții au descoperit recent o legătură puternică între tehnologie și lipsa empatiei. Sherry Turkle, profesor MIT, a scris o carte cu titlul Reclaiming Conversation: The Power of Talk in a Digital Age [Recuperarea conversației. Puterea discuției într-o epocă digitală], observând în cercetările realizate că minorii din ziua de azi „nu par să se poată pune în papucii altor copii”. De fapt, copiii care stau mereu cu ochii în telefon „par să se înțeleagă mai puțin unii pe alții”.
Pe scurt, oamenii devin din ce în ce mai preocupați de propria persoană. Îmi pasă de tine mai puțin, fiindcă sunt prea prins în lumea mea. Această lipsă de empatie face rău relațiilor. Cine vrea să fie prieten cu o persoană care se gândește numai la sine? În același fel, cine vrea să fie prieten cu un om care este atât de absorbit de telefonul lui tot timpul, că nici nu își dă seama ce simți?
sursa informațiilor: Jonathan McKee, Ghidul adolescentului pentru rețele sociale – 21 de ponturi pentru siguranța online.
Binecuvântările de după mese
Obișnuiți să rostiți binecuvântări după servirea unei mese?
În iudaism există un ansamblu de binecuvântări și rugăciuni care se rostesc după fiecare masă la care s-a mâncat pâine. Obiceiul își are originea într-un verset din Pentateuh: „Când vei mânca și te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul Dumnezeul tău pentru țara cea bună pe care ți-a dat-o” (Deuteronomul 8:10).
Rabinii au stabilit că formularea binecuvântărilor de după mese pot fi rostite în orice limbă. Dacă au consumat o cantitate minimă de hrană („de mărimea unei măsline”), cei ce au stat la masă rămân la locurile lor pentru a recita binecuvântările. Pâinea se lasă, de regulă, pe masă, dar se îndepărtează cuțitele. Unii evrei au păstrat anticul obicei de a-și înmuia degetele în apă înainte de a începe binecuvântările.
Când trei sau mai mulți bărbați în vârstă de cel puțin 13 ani au luat masa în comun, unul dintre ei trebuie să rostească mai întâi Birkat ha-zimun, „îndemnul” de a spune binecuvântările. Formulările cuprindeau lauda „Celui care ne-a împărtășit din bunătatea Lui”.
Inițial, rabinii au stabilit că „stăpânul casei frânge pâinea și musafirul rostește binecuvântările… ca să mulțumească gazdei sale”. În prezent, cinstea de a conduce recitarea binecuvântărilor poate reveni oricăruia dintre cei ce au stat la masă.
Prima binecuvântare, pe care tradiția i-o atribuie lui Moise, are un caracter universal și cuprinde lauda lui Dumnezeu, care dă hrană creaturilor Sale. Cea de-a doua, atribuită lui Iosua, exprimă recunoștința poporului evreu pentru ieșirea din Egipt, pentru Legământul pe care Domnul l-a încheiat cu Israel și pentru țara pe care a dăruit-o poporului Său. Prin cea de-a treia binecuvântare, atribuită colectiv lui David și lui Solomon, Dumnezeu este implorat să ferească poporul lui Israel de nevoi și umilință și să vină în ajutorul poporului Său, reconstruind Ierusalimul. Cea de-a patra și ultima binecuvântare ar fi fost compusă de înțelepții de la Iavne după 135 d.Hr. și constă într-o recunoaștere a tuturor binefacerilor pentru care oamenii trebuie să-i mulțumească Atotputernicului. Aceasta este urmată de o serie de rugăminți, fiecare invocând pe „Dumnezeul Milei” sau „al Compasiunii”.
Într-un cămin îndoliat, se inserează anumite formule preliminarii și unele paragrafe suplimentare. La fel, la sfâșitul unei mese de nuntă sau al unei mese festive cu ocazia unei circumcizii. Legea talmudică prevede versiuni prescurtate ale binecuvântărilor de după mese pentru copii, soldați, oamenii care muncesc și, în general, pentru toți cei al căror timp este limitat. Se îngăduie, de asemenea, condensarea conținutului într-o singură „binecuvântare finală”, care constituie un rezumat al primelor trei binecuvântări.
sursa informațiilor: Redactor coordonator Geoffrey Wigoder, Enciclopedia Iudaismului.
Relația cu autoritatea publică
Ce este de făcut atunci când oficialii guvernamentali decretă politici nedrepte, contrare standardelor morale ale lui Dumnezeu și a mărturiei bisericii? Origen, în secolul III, adresează întrebarea într-un comentariu la Romani 13:1-7: „Oare chiar este autoritatea care persecută pe slujitorii lui Dumnezeu, care atacă credința și subminează religia, de la Dumnezeu?”
Paul Schneider a fost un creștin fidel care n-a făcut compromis cu naziștii și prin care Domnul a vorbit, mai întâi în celula lui și apoi din mormântul lui. Schneider a fost pastor german reformat la două biserici mici din vecinătatea orașelor Dickenschied și Wormarth în landul Renania, partea centrală-vestică a Germaniei. Prin simplul fapt că n-a permis minorității naziste din bisericile respective să amestece ideologia lor în chestiunile bisericii, Gestapoul l-a arestat în 31 mai 1937 și l-a ținut în închisoare, fără să fie pus sub acuzare, timp de opt săptămâni. Când l-au eliberat, i-au dat un „ordin de deportare”, care-i interzicea să se întoarcă la adunările de credincioși pe care le conducea. Însă acest ordin Paul l-a rupt imediat în bucăți în fața oficialilor de la Gestapo.
A explicat într-o scrisoare trimisă cancelariei Reichului din Berlin că acuzațiile de încălcare a justiției și rebeliune aduse împotriva sa, n-au fost dovedite în instanță și nu erau adevărate. De aceea, el nu avea să asculte de ordinul Gestapoului de a nu se întoarce la bisericile sale. Dumnezeu i-a încredințat aceste biserici, iar acestea aveau nevoie de el în păstorire. El și-a luat un angajament solemn înaintea lui Dumnezeu când a fost instalat ca pastor și nu avea nici cea mai mică intenție să-și încalce promisiunea.
Schneider era conștient că mergea pe un drum periculos al neascultării și enumera în scrisoarea sa consecințele pe care le risca: „amenințări… amenzi… arestare… detenție” ca rezultat al poziției sale. De asemenea, era deplin conștient de adevărul din Romani 13:1 „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte…”, un verset care i-a fost aruncat în fața Gestapo. Răspunsul lui a fost că ei se foloseau de verset, susținând:
„Chiar dacă mi se aplică pedepsele, eu știu că Dumnezeu va face dreptate tuturor celor care suferă pe nedrept și că va judeca între mine și guvern în Ziua Judecății Sale, după ascultarea pe care noi toți o datorăm Cuvântului lui Dumnezeu din Romani 13:1, verset pe care ei l-au invocat ca motiv al deportării mele și după Cuvântul lui Dumnezeu din Fapte 5:29 „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!”, un verset pe care eu l-am invocat când am refuzat deportarea.”
Paul Schneider încheie scrisoarea prin a aminti cancelariei Reichului că Domnul Bisericii este și Domn al guvernului și că decizia lui de a asculta de Domnul lui și al lor, mai degrabă decât de instrucțiunile lor, este calea dreaptă de urmat. „El a dat autorităților sabia lumească pentru a pedepsi pe cei răi și a proteja pe cei drepți, dar a dat Bisericii sabia spirituală a Cuvântului Său sfânt și etern până la venirea Împărăției lui Dumnezeu cu dreptate eternă și perfectă, când Domnul și Mântuitorul Isus Hristos Însuși va fi și preot și împărat.”
În duminica în care Schneider s-a întors în biserica sa din Dickenschield a fost arestat și închis. În cele din urmă a fost trimis în lagărul de concentrare de la Buchenwald, unde a insistat să predice Evanghelia prin geamul celulei sale, a refuzat să salute steagul nazist și a refuzat să-și descopere capul în onoarea Fuhrerului la aniversarea zilei de naștere a lui Hitler. Toate acestea n-au fost un refuz de a acorda cinstea cuvenită oficialilor guvernamentali (Romani 13:7), fiindcă nu exista o obligație reală în acest caz și, în ciuda pretențiilor contrare, impuse cu forța, lui Hitler și Partidului Național Socialist nu li se cuvenea nicio cinste.
Curajul și integritatea lui Schneider au fost răsplătite cu bătăi sălbatice și torturi și, în cele din urmă, cu moartea în 18 iulie 1939 prin injecție letală. Oricând, în timpul detenției sale, ar fi putut fi eliberat pentru a se întoarce la soția sa și la cei patru copii mici, pe care îi iubea foarte mult, condiția fiind să urmeze instrucțiunile date de Gestapo de a nu mai păstori cele două mici biserici de sat, unde l-a așezat Dumnezeu.
A nu asculta este singura cale pentru Biserică atunci când politica și oficialitățile guvernamentale pretind creștinilor în mod pervers să-și părăsească mărturia cu privire la suveranitatea lui Dumnezeu asupra întregului pământ și să abandoneze chemarea de a arăta dragoste altora. Supunerea față de cerințele autorităților este atâta vreme cât cerințele lor nu se interferează cu abilitatea creștinilor de a practica credința lor cu integritate.
sursa: Zondervan, Comentariu Exegetic al Noului Testament, Romani.
Andrei Varasciuc 